Settlers, asa cum cultura americana ii numesc, sunt o specie tot mai raspandita in societatea actuala. Aceste specimene sunt cunoscute prin atitudinea lor de a accepta ceea ce li se ofera, fie in viata personala sau in viata profesionala, chiar daca nu corespunde cu dorintele lor. Aceasta atitudine patologica poate proveni din mari esecuri, din lipsa de incredere sau din acea credinta ca niciodata nu vei gasi ceea ce iti doresti cu adevarat, ceea ce corespunde 100% cu ideea ta de fericire. Unii pot numi aceasta stare pragmatism. Eu gasesc mai multi termeni pentru acest fenomen: fatalism , nihilism, pesimism. Variaza de la specimen la specimen. Toti am avut aceasta atitudine in viata noastra, cel putin odata. Acel sentiment de claustrare, de presiune care crezi ca va disparea odata ce prima solutie intalnita va fi acceptata. Fericirea, un cuvant cam greu de digerat ce-i drept, nu va aparea inopinat in calea unei persoane. Ea trebuie cautata. Noi trebuie sa cautam in noi insine, sa descoperim ceea ce vrem cu adevarat.Nu va fi usor. In majoritatea cazurilor vom afla ca ceea ce credeam ca vrem nu este cu adevarat proiectia dorintelor noastre. Vom descoperi ca ceea ce ne dorim nu putem obtine. De aici si marile esecuri. Da, pare imposibil sa obtinem ideea de fericire pe care o avem inchisa adanc in mintea noastra intunecata. Dar, in final, poate ceea ce noi vrem nu este ceea ce vom obtine si ceea ce ne trebuie cu adevarat. Trebuie sa cautam, sa nu ne oprim, sa nu ne multumim cu putinul pe care ni se da, pentru ca la capatul drumului ceva fantastic ne poate astepta.

Un alt David Hemmings

Când am deschis fereastra, aerul de vară pătrunse în apartament. Soarele dogoritor dispăruse, lăsând în urmă o căldură plăcută. M-am așezat pe scaunul de lângă fereastră, am aprins lampa și am început să citesc.Nu îmi puteam păstra concentrarea din cauza agitației de afară. Mă uităm pe fereastră și urmăream lumea multa ce treceau prin față blocului. Locuiam atunci într-o zonă mărginașă a Bucureștiului, iar la ora aceea, vara, oamenii ieșeau din case după o zi de completă izolare în față căldurii.

  Continuam să-mi citesc cartea cu neglijență, uitându-mă periodic pe stradă .Cei de afară nu știau că erau urmăriți, nu le era cunoscuta prezența mea în acel apartament de la etajul 1 al unui bloc vechi, communist. După ce mi-am terminat primul capitol, am privit din nou pe fereastră. De data asta , prezența mea era remarcată. Pe trotuarul din față blocului stătea un bărbat cu un aparat de fotografiat al cărui obiectiv era îndreptat spre fereastră mea. Nu știam cum să reacționez, mă simțeam ca în “Blowup” al lui Antonioni, indignată de faptul că dreptul la intimitate mi-a fost încălcat. Am scos capul pe fereastră, și am privit lung fotograful. S-a uitat și el nedumerit, parcă așteptându-se să spun ceva. Părea să aibă cam 40 de ani, era neîngrijit , cu părul lung și ușor grizonant. L-am privit câteva secunde apoi  l-am întrebat de ce mă fotografia fără știrea mea, de ce îmi invada intimitatea. Mi-a răspuns sfios că fotografiile sunt pentru uz personal și că nu intenționează să le publice undeva. Mi-a cerut scuze și a spus că poate să șteargă pozele dacă voiam. Nu știam ce să-i răspund.Faptul ca nu avea sa le publice  nu îi dădea totuși dreptul de a ma  fotografia fără permisiunea mea. Totuși nu voiam să par paranoică, erau doar niște fotografii banale. I-am spus că e în regulă și că poate pleca, dacă a obținut cadrele dorite. S-a îndepărtat ușor de la fereastră mea, uitându-se de câteva ori în spate cu o privire uimită. L-am urmărit până a dispărut în mulțime.  Apoi am plecat de la fereastră. M-am gândit că data viitoare când urmăresc fiecare mișcare a cuiva, să-mi fac cel puțin simțită prezența. S-ar putea să nu își dorească astfel de atenție.